Colorație roșietică la plantele de rapiță
Culoarea purpurie de pe frunze poate apare frecvent toamna din următoarele motive:
1. Carență de azot, de fosfor, sau de sulf, manifestată pe soluri cu fertilitate scăzută.
Carență de fosfor
Carență de sulf
2. Dereglări fiziologice, produse de absorbția deficitară de azot sau de fosfor, din cauza condițiilor nefavorabile pentru creșterea și funcționarea normală a rădăcinii ( pe soluri cu exces temporar de umiditate, sau dimpotrivă, cu foarte putina apă, perioade cu temperaturi mai scăzute). De remarcat faptul că simptomele observate în astfel de condiții dispar când vremea se încălzește și apa din sol revine la valori normale.
3. Atacul unor agenți fitopatogeni (virusul îngălbenirii ridichii).
Pentru fotografii, accesați linkurile de mai jos:
https://www.lgseeds.ro/wp-content/uploads/2018/06/diff_dr.jpg
4. Concurența intraspecifică dintre plantele de rapiţă (densități mari).
Există situaţii când pot apare simptomele de carenţă de azot şi fosfor la plante, deşi solul este bine aprovizionat în aceste elemente.
Simptome ale carenței de azot:
• Pigmentare mov ușoară care începe la marginile frunzelor „bătrâne” și progresează spre bază pe ambele fete ale frunzei. Întreaga frunză se colorează în roz-violet sau galben.
• Deficitul de azot se poate manifesta și printr-o îngălbenire ce apare pe marginile frunzei, care se extinde printre nervuri, către nervura principală. Când aceasta se decolorează, frunza moare.
Puteți vedea câteva fotografii cu simptome ale carenței de N, accesând linkul de mai jos:
https://www.agric.wa.gov.au/sites/gateway/files/styles/original/public/CANOLA%20N%20DEFICIENCY_csbp_c.jpg?itok=SlERU2x1
Simptome ale carenței de fosfor:
• În mod obișnuit, carența se manifestă devreme, faza critică fiind între 5-6 frunze (CETIOM 2014). Din acest motiv plantele rămân mici.
• La deficit mare de fosfor, pe marginile frunzei apare culoarea mov, care progresează spre interiorul frunzei. Înainte de a muri, frunzele capătă o tentă arămie.
Simptomele pot apare din cauza unor dereglări fiziologice, generate de umiditatea crescută a solului (a plouat mult), coroborate cu temperaturi mai scăzute timp de câteva zile.
Deficiența de fosfor este destul de greu de identificat cu exactitate în câmp, deoarece poate fi confundată cu alte tipuri de stres de care suferă plantele.
Fragmente din „Ghidul cultivatorilor de rapiţă” (coordonator Horia-Victor Hălmăjan, Ed. Agris 2006)
Carenţa de azot
Plantele de rapiţă bine aprovizionate cu azot au frunzele de culoare verde închis (figura 5.1).
Azotul fiind un element mobil în plantă, simptomele carenţei apar întâi pe frunzele mature, de la baza plantei, deoarece rezervele de azot sunt translocate spre frunzele tinere şi spre silicve.
Frunzele capătă la început culoare verde pal, care evoluează în galben, uneori cu nuanţe purpurii (Canola Growers Manual).
Spre deosebire de fosfor, colorările roşietice sunt întotdeauna însoţite de nuanţe verde pal sau gălbui ale întregii plante (Bergman 1992, citat de Budoi 2000). Frunzele bătrâne afectate de carenţă de N se brunifică şi cad prematur, atunci când conţinutul lor în azot scade sub 2% (Triboi-Blondel, 1988.b).
Creşterea plantei este încetinită, tulpinile sunt scurte şi subţiri, frunzele mici şi ramificaţiile rare. Plantele parcurg mai repede fazele de vegetaţie, înfloresc mai devreme, numărul de flori şi de silicve este redus, seminţele sunt mici, iar producţia este mică (Canola Growers Manual).
Carenţele de azot pot apare mai uşor pe solurile cu textură uşoară, de unde azotul este mai uşor levigat şi atunci când procesele de mineralizare a materiei organice din sol sunt încetinite de vremea rece.
Pentru a evita carenţele de azot, fermierii trebuie să ia câteva măsuri preventive:
– să fertilizeze echilibrat, o atenţie deosebită acordând solelor unde conţinutul de humus este mai mic de 2,5 %, iar indicele de azot are valori mai mici de 2 (Borlan ş.a., 1992);
– să evite tasarea solului, umezirea excesivă sau stagnarea apei, deoarece în aceste condiţii este inhibată activitatea microorganismelor nitrificatoare (Borlan ş.a., 1992);
– să menţină solul curat de buruieni;
– să evite „foamea de azot” prin aplicarea a 7-8 kg N/ha pentru fiecare tonă de paie încorporate în sol.