Controlul bolilor la floarea-soarelui

Horia-Victor Hălmăjan, Stelian Folică

Am folosit surse bibliografice din anii 2000-2023.

Bolile care pot afecta cultura de floarea-soarelui (provocate de Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea, Plasmopara helianthi, Phomopsis helianthi), pot provoca pierderi de până la o treime din recoltă, sau chiar mai mari (Sin ş.a. 2000).

Prevenirea atacului şi diminuarea efectelor atunci când s-a produs, se realizează prin îndeplinirea unor măsuri specifice combaterii integrate. În principiu, potențialul genetic al hibrizilor trebuie armonizat în mod dinamic cu condițiile de mediu şi itinerarele tehnice folosite (rotaţia, asolamentul, fertilizarea, lucrările solului, semănatul, controlul buruienilor, irigarea şi aplicarea fungicidelor și insecticidelor).

Durata rotaţiei este foarte importantă în controlul bolilor. În funcţie de severitatea atacurilor bolilor observate în anii precedenţi, rotaţia trebuie să fie de cel puţin 3-4 ani. Trebuie reţinut faptul că o rotaţie mai lungă (cel puţin 3 ani, deşi în multe cazuri se specifică 6-7 ani), micșorează semnificativ incidenţa bolilor. De aceea, amplasarea culturii la nivelul fermei trebuie făcută pe cât mai multe parcele, astfel că perioada de revenire să fie cât mai mare. De asemenea trebuie practicată şi rotaţia hibrizilor pe aceeași solă.

Diferenţa dintre perioadele de revenire pe aceeaşi solă se poate explica şi prin formele de rezistenţă ale hibrizilor. Pentru hibrizii rezistenţi în cazul manei sau foarte puţin sensibili (în cazul putregaiului alb), 3 ani sunt suficienţi (conform CETIOM). În Statele Unite însă, se considera că o plantă sensibilă la putregaiul alb nu trebuie să revină pe acelaşi teren mai repede de 4 ani (Universitatea din Dakota de Nord), iar în cazul unei infecţii severe durata trebuie să fie de cel puţin 5 ani. Pentru condițiile din România, Şesan şi Crişan 1998, recomandă o pauză de 4 – (6) 7 ani în funcţie de gradul de toleranţă al hibrizilor faţă de această boală.

Elmentele tehnologice se pot schimba, în funcţie de realizările din domeniile conexe specializării respective. În momentul când au apărut hibrizi rezistenţi (informaţia CETIOM este din 2006), durata de rotaţie a putut fi redusă (informaţiile din Statele Unite erau din 1997, iar cele din România din 1998).

Majoritatea bolilor importante pentru floarea-soarelui sunt favorizate de densitatea mare a plantelor şi de dezvoltarea exagerată a sistemului foliar. De aceea, fertilizării (în special cu azot) şi irigării trebuie să li se acorde atenţie deosebită.

Fertilizarea echilibrată este un factor important care poate micşora incidenţa bolilor. Şesan şi Crişan (1998), remarcă rolul fosforului, potasiului, calciului şi al sulfului în reducerea incidenţei putregaiului alb.

Un aspect important în controlul integrat al bolilor la floarea-soarelui îl constituie managementul reziduurilor vegetale. Phoma şi Phomopsis se dezvoltă foarte bine pe resturile vegetale care rămân după recoltarea florii-soarelui. De aceea, cu cât sunt mărunţite şi încorporate mai devreme, cu atât este mai mică şansa să se transmită aceste boli la alte sole din apropiere.

În cazul tuturor bolilor, controlul integrat prevede distrugerea buruienilor, pentru a se crea condiţii mai bune de dezvoltare plantelor de cultură şi de a preveni transmiterea bolilor prin buruieni. De asemenea, trebuie eliminată şi samulastra, pentru a nu infecta plantele din solele vecine.

CETIOM a realizat un tabel în care se poate vedea efectul diferitelor elemente tehnice asupra dezvoltării bolilor la floarea-soarelui.

Efectul diferitelor elemente tehnice asupra dezvoltării bolilor la floarea-soarelui

Elementele tehnologice	Mana	Phomopsis	Sclerotinia (infecţie la)
			colet	butonul floral	calatidiu
Rezistenţa hibridului	+++	+++	++	++	++
Aplicarea fungicidelor în vegetaţie	–	+++	–	–	–
Densitatea optimă	++	++	++	++	++
Controlul afidelor	–	–	–	++	–
Oprirea irigării în timpul înfloririi dacă umiditatea atmosferică este ridicată	–	–	–	++	–
Recoltare timpurie	–	++	–	–	++

+++  permite controlul sau limitează foarte puternic boala                                                           ++limitează dezvoltarea bolii sau efectele sale                                                                                       + nu se cunoaşte vreun efect

Se observă din acest tabel că fungicidele sunt eficiente numai pentru controlul pătării brune (Phomopsis).

Este relevant faptul că specialiştii CETIOM consideră că fungicidele trebuie folosite în situaţiile limită (în special în cazurile de  infecţie cu Phomopsis), când riscul de atac este puternic, în ciuda celorlalte măsuri de protecţie luate. Acest lucru se datorează faptului că de multe ori tratamentele chimice sunt inutile sau nerentabile.

Desigur, pentru a renunţa la fungicide în favoarea altor măsuri de protecție a plantelor, este nevoie de încredere din partea fermierilor în organismele/instituțiile care fac avertizările bazate pe o bună informare rezultată din observațiiefectuate în condiții de producție.

CETIOM dă următorul exemplu: dacă un fermier a avut un atac puternic de Phomopsis în fermă şi nu doreşte să utilizeze fungicide, trebuie să folosească în mod obligatoriu un hibrid rezistent la pătarea brună.

Dacă seamănă însă și hibrizi puţin sensibili, va trebui, foarte probabil, să aplice un fungicid la avertizare, când plantele au 55-60 cm înălţime.

Pentru fiecare din bolile importante, CETIOM a dezvoltat strategii specifice, prezentate în continuare:

Controlul manei (produsă de Plasmopara helianthi) poate fi influențat de următoarele practici culturale:

1. se evită rotaţiile scurte; floarea-soarelui trebuie să revină pe aceeași solă după cel puţin 3 ani.
2. este interzisă cultivarea timp de doi ani consecutivi pe aceeași parcelă a florii-soarelui.
3. dacă pe o parcelă a fost semnalat un atac care a afectat mai mult de 30% dinte plante, este interzisă cultivarea florii-soarelui pe sola respectivă în următorii 3 ani.
4. semănatul se face în sol reavăn (fără exces de umiditate);
5. dacă se anunţă ploi abundente în următoarele 5 zile după semănat, se întârzie semănatul, deoarece excesul de umiditate favorizează atacul de mană;
6. excesul de umiditate (ploi sau drenaj dificil pe terenurile argiloase) în primele 2-3 săptămâni de la semănat măresc considerabil incidenţa bolii
7. se lucrează solul cu atenţie, pentru a favoriza circulaţia apei şi a aerului şi a evita compactarea (care reduce infiltrarea apei în sol);
8. se distruge samulastra de floarea-soarelui din parcelele învecinate şi buruienile din familia Compositae care pot fi gazdă pentru ciupercă: cornuţii (Xantium), albăstriţa (Centaurea), dentiţa (Bidens tripartita).
9. se seamănă numai sămânţă certificată.
10. în Franţa nu este obligatorie tratarea tuturor seminţelor împotriva manei, datorită faptului că se cultivă şi hibrizi cu rezistenţă totală la această boală;
11. anumiți hibrizi rezistenți la principalele rase depistate nu justifică tratamentul și, prin urmare, sunt comercializați netratați.
12. metalaxilul, substanța activă din Apron XL, un produs foarte eficace împotriva manei aplicat pe semințe, dar care, din păcate a fost interzis la floarea-soarelui, este solubil în apă și poate fi spălat în cazul unor ploi torenţiale sau băltiri după semănat.
13. se pare că în cazul mai multor rase, există populații rezistente la metalaxil.
14. se evită cultivarea în exclusivitate a hibrizilor cu rezistenţă totală la mană, pentru a nu favoriza apariţia unor noi rase.
15. se seamănă mai mulţi hibrizi în exploataţie şi se realizează şi o rotaţie a cultivarelor pe fiecare solă, pentru a preveni apariţia unor noi rase.
16. Întrucât niciun hibrid nu garantează o protecție permanentă, practicile agronomice își au mai mult ca niciodată locul în lupta împotriva bolii.

În Statele Unite (Dakota de Nord), se recomandă semănatul numai atunci temperatura din sol favorizează creşterea rapidă a plantulelor. În  Franța acest lucru se realizează când temperatura este mai mare de 16 oC în perioada răsăritului.

Infecţia produsă prin transmiterea de la seminţe este nesemnificativă. De obicei seminţele provenite din plantele infectate cu mană nu ajung să fie semănate (numai 0,1% din seminţe ajung eventual să fie infectate, iar acestea de obicei sunt seci sau au MMB foarte mică, de aceea sunt eliminate în procesul de condiţionare). În plus, nu se certifică loturile semincere în care sunt prezente plante bolnave de mană.

Concluzii: specialiștii francezi de la Terres Inovia se referă la riscul de apariție a manei pe fiecare parcelă. Acesta depinde  de istoricul parcelei: durata rotației, prezența manei, hibrizii folosiți.

Controlul pătării brune-cenuşii (produsă de Phomopsis/Diaporthe helianthi ) este influenţat de următoarele practici culturale:

1. se semănă numai hibrizi rezistenţi, foarte puţin sensibili sau puţin sensibili.
2. hibrizii rezistenţi nu se tratează în vegetaţie cu fungicide, iar la hibrizii foarte puţin sensibili sau puţin sensibili se aplică fungicide numai la avertizare.
3. nu se depăşeşte densitatea de 6 plante/mp.
4. se toacă şi se încorporează tulpinile de floarea-soarelui rămase după recoltare, mai ales în cazul manifestării bolii.

Pătarea brună-cenuşie este o boală foarte păgubitoare. La un procent de 10% de tulpini afectate, producţia  scade cu 100-300 kg/ha şi procentul de ulei se diminuează cu 1%.

Se transmite prin resturile vegetale infectate sau prin ascospori purtaţi de vânt şi ploaie. Condiţiile optime de infecţie sunt atunci când sunt ploi frecvente/abundente de la formarea calatidiului până la înflorit

Controlul pătării negre (produsă de Phoma macdonaldii )

Vrânceanu 2000 menţionează că majoritatea cultivarelor sunt sensibile la această boală, iar Terres Inovia afirmă că .

Phoma atacă coletul şi rădăcinile, tulpinile şi frunzele. Pagubele cele mai mari se produc în cazul infecţiei pe colet, când pierderile pot atinge 30-50% din potenţialul de producţie. Nu există tratament chimic pentru protecţie împotriva atacului la rădăcini.

Pierderile ca urmare a infecţiilor pe tulpină sunt evaluate în Franţa la 200-600 kg/ha.

Pentru controlul pătării negre, pot fi folosite următoarele practici culturale:

1. nu se depăşeşte densitatea de 6 plante/mp.
2. se toacă şi se încorporează tulpinile de floarea-soarelui rămase după recoltare.
3. nu se fac tratamente numai împotriva pătării negre, deoarece în acest caz se favorizează atacul de Phomopsis la tulpini şi frunze; de aceea, dacă hibridul nu este unul rezistent la Phomopsis se face un tratament combinat Phoma – Phomopsis când plantele au 55-60 cm (limita la care pot trece tractoarele peste plantele de floarea-soarelui).
4. se evită creşterea exuberantă a plantelor prin limitarea dozelor de azot.
5. se evită semănatul prea devreme, mai ales pe solurile profunde.

Controlul putregaiului alb (produsă de Sclerotinia sclerotiorum)

Putregaiul alb este una din cele mai importante boli ale florii-soarelui. Deoarece poate rezista mai mulţi ani în sol (6-8 ani, după Şesan şi Crişan 1998), sub formă de scleroţi, putregaiul alb constituie un pericol permanent pentru plante, putând ataca toate organele: colet, tulpină, frunze şi inflorescenţe.

Cea mai păgubitoare infecţie este cea de la calatidiu, care poate reduce producţia până la 50%.

Deocamdată nu există hibrizi cu rezistenţă totală la Sclerotinia, fiecare organ având un nivel propriu de rezistenţă. Ceea ce înseamnă că pot fi hibrizi rezistenţi la atacul la colet şi sensibili la infecţia la calatidiu, tulpini sau la butonul floral.

Specialişti francezi (CETIOM) şi americani (Texas) consideră că fungicidele aplicate în vegetaţie pentru controlul putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) nu sunt foarte eficiente.

Pentru controlul putregaiului alb, pot fi folosite următoarele practici culturale, în funcţie de forma de putregai care este avută în vedere:

Infecţia la colet

1. nu se folosesc hibrizii sensibili;
2. se urmăresc cu atenţie plantele cultivate pe solurile bogate în materie organică;
3. nu se folosesc densităţi mai mari de 6 plante/mp (pentru a reduce riscul de transmitere a bolii de la o plantă la alta);

Infecţia la „butonul floral”

1. se folosesc hibrizi puţin sensibili;
2. se evită fertilizarea cu doze mari de azot;
3. se combat afidele, deoarece frunzele deformate (ca urmare a atacului de afide), din jurul inflorescenţei, pot deveni mediu favorabil pentru infecţii.

Infecţia tulpinilor

1. deoarece este un tip de infecţie mai puţin întâlnit, nu s-au clasificat hibrizii din punctul de vedere al rezistenţei faţă de această manifestare abolii;
2. se respectă regulile generale de protecţie împotriva putregaiului alb: se evită densitatea prea mare, fertilizarea excesivă şi se controlează afidele.

Infecţia la calatidiu

1. nu se folosesc hibrizii sensibili;
2. se evită irigarea în timpul înfloritului, mai ales în situaţiile în care umiditatea aerului este ridicată;
3. se optimizează elementele tehnologice (data semănatului, grupa de maturitate a hibrizilor etc.) astfel încât, recoltarea să aibă loc la începutul lunii septembrie (plantele recoltate târziu par a fi mai expuse infecţiei la calatidiu);
4. se evită fertilizarea abundentă cu azot.

Controlul chimic al bolilor la floarea-soarelui în România

Sin ş.a. (2004) recomandă următoarea schemă de tratament:

1. tratamentul seminţelor pentru a evita atacul manei, al putregaiurilor din perioada de răsărire.
2. pentru a controla atacul putregaiului alb (Sclerotinia) sau cenuşiu (Botrytis cinerea) la calatidiu, se pot aplica două tratamente:
   1. primul tratament aplicat de la diferenţierea netă a calatidiului (5-8 cm diametru), până la apariţia florilor galbene ligulate;
   2. al doilea tratament se face la 10-15 zile de la sfârşitul înfloritului.
3. pentru a preveni şi controla atacul mai multor boli, inclusiv Phomopsis, se mai poate aplica un tratament când plantele de floarea-soarelui au 6-8 frunze.

 Spre deosebire de experţii francezi, Vrânceanu ş.a. (2004) au constatat că putregaiul alb poate fi controlat eficient în vegetaţie prin aplicarea fungicidelor.

Datele contradictorii arată că, în condiţii de mediu diferite (România vs. Franţa), eficienţa elementelor de control al bolilor poate fi diferită.

Măsuri de luptă integrată în protecţia florii-soarelui împotriva atacului unor agenţi patogeni (Vrânceanu ş.a. 2004)