Horia-Victor Hălmăjan, Stelian Folică
Universitățile agricole, stațiunile de cercetare de sub egida ASAS și organizațiile profesionale, ar trebui să publice o a doua opinie în cazul unor subiecte impuse de reglementările europene, ce au un impact major asupra agriculturii, cum ar fi reducerea poluării cu nitrați a apelor freatice și de suprafață.
Trebuie să ne întrebăm însă dacă cei cărora li se cere a doua opinie au competența să susțină un alt punct de vedere, dacă este cazul.
Dacă ar fi existat un asemenea mecanism de verificare a recomandărilor făcute în Codul de bune practici agricole, nu cred că s-ar fi luat câteva decizii care, profesional vorbind sunt scandaloase.
Prin CBPA se impune ca elaborarea planurilor de fertilizare să se facă folosind metodologia de stabilire a dozelor optime economic (DOE), varianta din 1982.
La momentul respectiv, metoda care stabilea modul în care se recoltează probele de sol, se face analiza lor și se interpretează rezultatele agrochimice a fost o reușită. Punctul slab a fost stabilirea dozei de azot, din probele de sol prelevate din stratul arabil (0-20 cm).
Această vulnerabilitate a fost evidentă și pentru autorii metodei, care au rezolvat problema numai pe jumătate: au atras atenția asupra necesității de corectare a metodei, dar nu au propus o nouă variantă. Iată problemele cunoscute în 1989:
- „Este unanim recunoscută necesitatea de corectare a dozelor de îngrășăminte cu azot în funcție de azotul mineral aflat pe profilul solului (0-90 cm).
- În acest caz se micșorează până la dispariție riscul de poluare a solului cu nitrați.
- Se raționalizează folosirea îngrășămintelor cu azot.
- Azotul mineral de pe profilul de sol, aflat la adâncimi de până la 90 cm poate fi folosit de plantele de grâu la fel de eficient ca și cel aplicat la suprafață. Deoarece azotul de la adâncime este absorbit mai târziu, poate avea un efect pozitiv asupra conținutului de proteină din grâu.”
Este de neînțeles faptul că autorii codului, deși aveau cunoștință despre această lucrare „Metodologia de stabilire a dozei de azot care se aplică primăvara în funcție de rezerva de azot mineral din profilul solului”, iar în ediția 2005 a codului, recomandau ca fertilizarea cu azot primăvara sa fie precedată obligatoriu de analize privind rezerva de nitraţi din sol pentru a se administra cantitatea strict necesară pentru completarea conținutului de azot specific tipului de cultură practicat”, nu au recomandat o variantă optimizată.
Iată și varianta din CBPA 2021 Se observă că ea este mult simplificatp: „Conținutul de azot mineral (Nmin) din sol la un moment dat poate fi determinat printr-o metodă riguroasă de laborator. Informaţia obţinută, convertită în kg azot/ha, poate fi folosită la stabilirea dozelor de îngrășăminte cu azot de aplicat în primăvară la culturile de toamnă”. Nu numai de toamnă.
„Metodă riguroasă de laborator” înseamnă mai mult ca sigur, prea multă bătaie de cap. De fapt ar fi practic imposibil ca în fiecare primăvară să se facă analize de sol pe adâncimea de 0 –30 cm, 31-60 cm și 61-90 cm pe 6 milioane de hectare (grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiță, orz etc.).
- Să recapitulăm: suntem obligați de diferite regulamente europene (Directiva nitrați, Pactul verde european), să reducem doza de azot cu mărimea cantității de azot care poluează apele. Putem face acest lucru numai dacă includem în formula de calcule a dozei și azotul mineral eficient prezent în sol pe adâncimea de 0-90 cm, în cazul grâului.
Întreaga cantitate de azot necesară pentru realizarea producției planificate se aplică la suprafața solului. Din cantitatea de azot necunoscută de pe ,, plantele de grâu vor consuma N numai atât cât le va permite apa disponibilă și aprovizionarea cu ceilalți nutrienți.
Și dacă fermierul va scarifica după recoltare (tot mai mulți fermieri fac acest lucru fără a fi nevoie), eventualele ploi vor leviga N mineral nefolosit/neștiut în apa freatică.
Ce-i de făcut?
Câteva sugestii într-o postare viitoare!