În vreme de restriște economică, este nevoie de planuri B, de „salvare a producției”.
La fertilizarea cu azot, se pare că regula este următoarea: doza corectă de azot o aplică cine poate. Și cum poate.
Pentru început, să analizăm sumar câteva strategii de fertilizare. Mai întâi vreau să menționez faptul fermierii americani vor să obțină profit prin creșterea producției, mai mult decât prin reducerea cheltuielilor. Deoarece în unele regiuni din Cordonul Porumbului este un alt stres hidric decât cel care ne pune nouă probleme, adică excesul de umiditate și nu seceta, grija lor este în primul rând să asigure suficient azot plantelor pentru a compensa cantitățile pierdute prin levigare sau/și denitrificare din cauza excesului de umiditate.
Din prea bine cunoscute pricini (material bogat, interesant, permisiunea de a prelua informații de pe siteul companiei etc.), am ales pentru analiză strategiile Pioneer.
Ambițios și cu resurse ce nouă ni se pot părea aproape „fără limite”, programul Pioneer prevedea, așa cum afirma în 2011, John Shanahan, fostul șef al cercetării din departamentul „Agro” al companiei la acea dată, focusarea pe creșterea producției de porumb folosind gene native și transgenice. Un ochi râde, altul plânge, pentru că de aportul genelor transgenice, s-ar putea să nu beneficiem prea curând. Pe lângă îmbunătățirea utilizării azotului, cercetătorii de la Corteva lucrează și pentru a reduce nivelul dozelor de azot, menținând în același timp producția ridicată.
Câteva repere ale acestui program:
Azotul este cel mai scump input și cu cel mai mare efect asupra producției. Acest lucru de datorează faptului că în Cordonul Porumbului încep să apară probleme:
- Solurile de pe suprafețe mari (cca. 35%) au pierdut mult din stratul arabil, odinioară foarte fertil.
- Schimbările climatice au alt sens în Cordonul Porumbului: temperatura a scăzut cu 1 oC, iar volumul precipitațiilor a crescut cu 35%, din cauza umidității relative ridicate a aerului, generată de cantitatea mare de vapori rezultată din fotosinteza porumbului.
- În partea estică a Cordonului Porumbului cu precipitații până la 1000-1200 mm, excesul de apă poate fi destul de păgubitor. În Kentucky, din solurile saturate cu apă, se pierd zilnic 3-4 % din nitrații din sol. De aceea, în zonele cu multe precipitații, nu se aplică mult azot înainte de/la semănat.
Iată așadar că există numeroase motive ca să se optimizeze aplicarea azotului: în doza potrivită, la momentul potrivit, pe parcela potrivită. Cultivatorii care nu aplică suficient azot, riscă să obțină producții (mai) mici, sub pragul de profitabilitate.
În zonele „secetoase” din Statele Unite, unde volumul anual al precipitațiilor depășește totuși 600 mm, analizele de sol efectuate pe adâncimi de cel puțin 60 cm, permit calcularea corectă a dozei de azot. Lucru care s-ar putea face și la noi, dacă am măsura anual azotul până la 90 cm, și nu carbonul odată la 4 ani pe adâncimea de 20 cm.
„Porumbul absoarbe aproape jumătate din doza de azot total de azot între V8 și apariția mătăsii ”, spune Shanahan. „Pioneer recomandă aplicarea localizată a azotului între V4 și V8, permițând o marjă de siguranță pentru condițiile meteorologice și de sol care întârzie aplicarea azotului sau îngreunează contactul dintre rădăcini și îngrășăminte.
În regiunile ploioase, mai productive, efectuarea analizelor de sol pe adâncimea de 30 cm în fenofaza de 4-6 frunze este foarte utilă pentru corectarea dozelor de azot prin aplicarea lui localizat în vegetație.
O altă opțiune este utilizarea senzorilor optici montați pe echipamentele de aplicare a azotului. Senzorii optici emit lumină modulată cu lungimea de undă adecvată către plantele și măsoară cantitatea reflectată înapoi la senzor. Această măsurătoare a intensității culorii verzi se corelează cu conținutul de clorofilă al plantei. Estimarea conținutului de clorofilă aproximează nivelul de aprovizionare cu azot al plantelor de porumb.
Determinarea azotului in vegetație prin analize de sol sau cu instrumente de tipul celor mai sus pomenite, permite fermierilor să ajusteze doza de azot. Pentru aceasta, ei trebuie să știe: când s-a fertilizat cu azot, ce tip de îngrășământ s-a folosit, ce cantitate a fost aplicată și care au fost condițiile din câmp după aplicare.
Dacă este nevoie de aplicarea târzie a azotului, dar înainte de apariția mătăsii, se pot folosi mașini cu gardă mare la sol pentru a aplica azotat de amoniu.
Când plouă suficient, aplicarea ureei prin împrăștiere poate fi o soluție profitabilă.
Cercetare după cercetare în România.
În Statele Unite tehnicienii Pioneer au activități de cercetare și de extensie de foarte bună calitate pentru cei care le cultivă semințele, pentru că ei nu trebuie să înceapă totul de la 0, cum este de multe ori cazul la noi. Acest fapt este foarte evident în cazul evenimentelor de la plantele modificate genetic. Pioneer a cumpărat gene pentru rezistența la glifosat de la Monsanto , domeniu în care aceștia din urmă au fost „pionieeri”. Acum lucrurile s-au „dezechilibrat” și după afirmațiile Pioneer, hibrizii lor sunt cei mai bine vânduți în lume. Desigur, există și situații în care excelează în primul rând hibrizii Dekalb sau de la alte companii.
În România foarte puținii își bat capul cu finețuri tehnologice. Se simplifică cât se poate de mult totul.
Iată un exemplu. Putem reduce doza de azot printr-o simplă lovitură de condei.
Și iată cum: vom reevalua consumul specific de azot la porumb. Deși în Codul de bune practici agricole se menționează că în cadrul aceleiași specii există diferențe între soiuri şi hibrizi în ceea ce privește consumul specific, se folosește o singură valoare pentru porumb și anume 27,5 kg de azot/tona de recoltă principală şi cantitatea corespunzătoare de recoltă secundară, adică 27,5 kg N, la raportul boabe:tulpini de 1:1,6. Nu numai că se folosește o singură valoare, dar și aceasta este de la un hibrid nu foarte productiv, care are un Indicele de Recoltă (IR)/Harvest Index foarte mic, care se calculează astfel: se împarte masa semințelor la masa biomasei epigee (masa semințelor + a frunzelor, + a tulpinilor, + a pănușilor + a rahisului). În cazul de față este de 0,38: 1/1+ 1,6).
Problema este că, nu știu din ce motiv, cantitatea corespunzătoare de resturi vegetale pentru o tonă de semințe este de 1,6 t.
În tratatul „Fertilitatea și fertilizarea solurilor (Compendiu de agrochimie)”, coordonat de Zenoviu Borlan, aflăm că pentru o tonă de semințe, porumbul consumă 16 kg N, iar pentru o tonă de resturi vegetale este nevoie de 7 kg N.
Așadar, fermierii români sunt sfătuiți să aplice 16 kg N pentru obținerea unei tone de semințe de porumb și 11,2 kg pentru 1,6 t de resturi vegetale, un total (cu rotunjiri), de 27,5 kg N/tonă.
Extensioniști de la Michigan State University din SUA, apreciază că în condiții normale, masa semințelor este egală cu cea a resturilor vegetale, deci IR de 0,5.
Deci consumul specific ar trebui să fie 16 kg N/t + 7 kg N/t, în total 23 kg N/t, valoare mult mai apropiată de cele folosite în Franța, 21-22 kg N/t, în funcție de mărimea recoltei.
În experiențele desfășurate timp de 3 ani în Michigan în loturi experimentale cu hibrizi pentru bioenergie, IR a variat de la 0,35 la 0,79. Din 12 locații, doar în 3 cazuri IR a fost mai mic de 0,5.
Concluzii
De ce li se recomandă fermierilor români un plus de 4,5 kg N/tonă (27,5-23), adică 45 kg N/ha pentru o producție de 10 t/ha?
Fără interes pentru optimizarea tehnologiilor și a informațiilor, fără consultanți și experiențe în câmp efectuate de aceștia și de fermieri, vom risipi resurse din ce în ce mai scumpe. Și vom plăti.
Pentru Pioneer, principalul aspect al planului B este modificarea dozei de azot prin aplicarea lui localizată în timpul vegetației, în funcție de analizele de sol efectuate înainte de semănat și în vegetație l a 4-6 frunze.
În România, planul B ar fi recalcularea consumului specific.