Într-un ciclu de conferințe ținute la radio între 1930-1933, G. Ionescu Șișești afirma că lipsa unor institute și stațiuni experimentale era una din cauzele inferiorităței producțiunei noastre agricole. Prin comparație, în Germania 70 de institute scrutau toate tainele și atacau toate problemele, iar …în America, universitățile cu institute și colegiile agricole…fac mobilizare științifică pentru progresul agriculturei.”
Odată cu înființarea Institutului de Cercetări Agricole al României (ICAR) în 1928/1929 și a rețelei ASAS care a urmat, problema cercetării în agricultură s-a îmbunătățit considerabil.
„Agricultura românească nu se mai poate dispensa astăzi de îndrumarea științifică (deși în unele situații ar fi de dorit, cum a fost în cazul Codului de bune practici agricole).
Ceea ce (încă) ne lipsește este mobilizarea științifică „a la americaine”, dintre universități și institutele de științe.
Cu toate că România stăpânea comerțul mondial de porumb, fiind a doua exportatoare după Argentina și a treia producătoare din lume, cultiva porumbul într-un chip neglijent, chiar dacă reprezintă o specialitate a României. Producțiile erau în jur de 1000 kg/ha, cele mai mici din zonă, spune același Șisești. Atunci nu se foloseau corect resursele naturale (gunoiul de grajd era în mare parte nefolosit, abandonat pe câmp), acum nu se folosesc nici cele științifice.
Pentru că se dă o importanță prea mare analizelor chimice în detrimentul experiențelor validate în câmp, lucru remarcat și de Zamfirescu în 1977, fermierii primesc uneori informații incorecte.
Timp de 30 de ani, începând cu edițiile din 1989 ale cărților de specialitate, dozele optime economic de azot pentru porumb, erau exemplificate cu valorile calculate pentru anul 1980.
S-a ajuns la această situație pentru că nimeni nu a verificat suficient soluția oferită de cercetare, popularizată de universitari și necunoscută de fermieri. Culmea ironiei, în Codul de bune practici agricole este recomandată aceeași metodologie din 1980 de obținere a datelor, deși există două variante îmbunătățite în 1989 și 1994, care pot reduce doza calculată cu metodologia veche cu 100 kg N/ha (este doar un exemplu dat de autorii variantei îmbunătățite).
Fermierii care au decis să calculeze doza de azot pe baza unui studiu agrochimic recomandat în Cod, vor fi în schimb obligați să folosească metoda DAPE, adică Doze de azot păguboase economic, mai mari și mai puțin profitabile. Motivul este acesta: vor calcula cât azot este disponibil pentru plante în sol până la adâncimea de 60-100 cm, măsurând carbonul organic din stratul arabil 0-20 cm.
Nitrații proveniți din îngrășămintele aplicate la suprafața solului, dacă sunt levigați în adâncime, pot polua apele freatice, care, la porumb, nu trebuie să fie la adâncimi mai mici de 1,5 m. Aceasta înseamnă că pe adâncimea 0-150 cm se poate găsi azot, care fie este absorbit de plantele de cultură, fie este pierdut prin levigare în apa freatică sau în aer prin denitrificare și volatilizare.
Acest azot mineral, aflat în sol nu este măsurat de regulă în analizele recomandate de Codul de bune practici, pentru a fi inclus în cantitatea de azot necesară pentru a obține producția dorită. În ultima ediție a Codului se precizează că „în cazuri speciale și la cererea fermierului se pot determina conținutul momentan de azot mineral (N mineral)”.
În schimb se determină, aciditatea hidrolitică (Ah), suma bazelor schimbabile (SB) și procentul de humus, pentru a se calcula indicele de azot (IN), care reprezintă asigurarea potențială a solurilor cu azot.
Așadar, la calcularea dozei de azot la porumb se află procentul de humus, folosit pentru calculul IN, care, introdus într-o formulă complexă, ne arată care este doza de azot optimă economic, DOEN.
DOEN reprezintă cantitatea de azot din îngrășăminte de care este nevoie pentru a completa azotul din sol ca să se obțină producția dorită.
Concluzii
- Plantele de porumb folosesc azotul din sol pentru formarea producției.
- Când dorim producții mai mari, completăm oferta solului cu cantității suplimentare de azot din îngrășăminte, până la pragul de optim economic, numite doze.
- Azotul din sol trebuie măsurat, deoarece dacă este prea mult, este aplicat necorespunzător sau nu este absorbit la timp de către plante, poluează apele freatice în urma levigării.
- În metodologia recomandată în Codul de bune practici, azotul din sol nu se măsoară, ci se estimează prin ecuațiile folosite pentru calcularea DOEN.
- Sunt foarte mulți factori care influențează mărimea cantității de azot mineral din sol, de aceea N trebuie măsurat, nu estimat. De regulă, azotul mineral din sol se găsește în cantități mai mari decât cele estimate prin calculul DOEN. Din acest motiv, diferențele sunt considerate pierderi pentru fermieri.
- Când fermierii intenționează să reducă dozele de azot deoarece costul îngrășămintelor a crescut prea mult, așa cum este cazul în acest an, unii dintre ei vor fi tentați să folosească îngrășăminte foliare și biostimulatori.
- Au și aceste inputuri un anumit rol, dar producțiile mari obținute cu doze mici de îngrășăminte se datorează mai ales azotului mineral prezent în sol, ignorat de analizele recomandate de Codul de bune practici agricole.